Eminescu-Creangă :O prietenie adevărată

După numirea sa, în 1875, ca revizor şcolar Mihai Eminescu a întreprins inspecţii şcolare în mai multe zone. Cu acest prilej, Eminescu l-a descoperit pe învăţătorul Ion Creangă. Prietenia între ei s-a legat imediat. Eminescu a trimis ministrului un elogios raport prin care-i aducea la cunoştinţă „opera acestui modest dascăl”. Apoi, tot el îl va lua „mai cu vorba, mai cu forţa”, pe Creangă, la „Junimea”, unde a citit „Soacra cu trei nurori”.
La rândul său, Creangă avea faţă de Eminescu o admiraţie deosebită. Pe un manual de geografie primit în dar de la Eminescu, păstrat cu sfinţenie, Creangă va scrie: „Dăruit mie de d. Mihail Eminescu, eminentul scriitor şi cel mai mare poet al românilor 1878”.
Când Eminescu este destituit din funcţia de revizor, cel care îi sare în ajutor este Creangă, care-l găzduieşte în bojdeuca sa din Ţicău. Amândoi vor petrece toamna şi iarna, Eminescu „cizelându-şi versurile, redeşteptând trecutul şi trezind la viaţă nouă limba veche şi înteleaptă a cronicarilor”. În schimb, Creangă va termina „Moş Nechifor Coţcarul”. S-au despărţit cu greu, dat fiind faptul că Eminescu a fost numit redactor la ziarul „Timpul”. Îndurerat, Creangă îi scrie acolo:
Bădie Mihai,
Ai plecat și mata din Ieși, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. Să deie Dumnezeu să fie mai bini pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ș-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu. Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur. Această epistolie ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coșcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat si părăsit de toți. Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiazma cea fără de prihană si atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit și noi. Ți-as scrie mai multișor, însă a venit Enăchescu si trebuie să plec cu dânsul la tipografie.
Cu toată dragostea,
Ionică
Ieși, 1877, decembre
A doua scrisoare
Bădie Mihai,
Ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul Ieșul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viață burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiți prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus că și cu dânsa faci ca și cu mine. De ce? Ce rău ți-am făcut noi?! De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate si mai ales „sarmalele“, care ție îți plăceau foarte mult. Eu am început, de, ca prostul, să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o, nu știu. Atâta știu, că subiectul e copiat, așa cum prea bine știi că pot copia, e luat din viața de măhăla, unde stau de când am părăsit Humuleștii. M-am întâlnit cu fratele Conta. La Ieși ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.
Te sărut pe frunte,
Ion Creangă
A treia scrisoare
Bădie Mihai,
Slavă Domnului c-am primit vești de la tine! Eu te credeam mort si mă luam de dor cu amintirile, când erați în jurul meu, tu, Augură, cel blestemat, Conta și alții, cari acum vă fuduliți prin căpitală, alături cu ciocoii, mânca-i-ar cânii, că sunt fiii lui Scaraoțchi, și pe voi norocul și binele. De ce lași pe Veronica să se zbuciume? Te-am așteptat de Crăciun să vii, dar… beșteleu, feșteleu, că nu pot striga văleu, și cuvântul s-a dus, ca fumul în sus, și de venit n-ai mai venit… Aferim… Dar noi, adică Ienăchescu, Răceanu și alți mușterii pentru mâncărică și băuturică bună, am tras un bairam de cel turcesc, cu vin grecesc de la Amira. Apoi ne-am dus cu sania afară din oraș, si acolo pune-te din nou masă! A doua zi la fel; de-abia a treia zi ne-am zburătăcit, ca vrăbiile, fiecare pe la vatra lui. Acum stau lângă horn cu pisicele mele si mai pun rânduială în cele însemnări. Tu, te cerți cu politicienii prin Timpul; ce-ai pățit de te-ai făcut așa războinic?
Sănătate și voie bună,
Ionică